Imaginea, o oglindă fidelă a realităţii unui peisaj de toamnă, surprinde foarte bine spectacolul de lumină şi culoare, specific acestui anotimp. Peisajul imortalizat de obiectivul aparatului fotografic este plin de culori vibrante şi puternice, care se îmbină într-o armonie naturală cu tonurile pale şi şterse. Aici, bogăţia de nuanţe ale culorilor întâlnite în natură se află într-un contrast evident cu solitudinea peisajului, atmosfera generală fiind una contradictorie, lipsită de viaţă, dar electrizantă.

Nota dominantă a imaginii este evidenţiată de cer. De un albastru impur şi greu, cerul este copleşit pe alocuri de tonuri mohorâte de gri, fapt ce induce întregului peisaj o tristeţe latentă, accentuată prin contrastul auriu şi strălucitor al copacilor. Albastrul tern al văzduhului introduce un uşor pesimism al naturii, sentiment confirmat de puhoiul de frunze revărsat de-a lungul aleii.

În timp ce privirea coboară spre planul terestru, personajele principale ale acestui fragment de natură, copacii, se dezvăluie în toată frumuseţea lor coloristică. Mărimea, forma şi culoarea copacilor conferă ansamblului unicitate şi expresivitate personificată, astfel că întregul peisaj prinde o identitate proprie. Copacii, prin jocul de culoare pe care îl afişează, par a fi îmbrăcaţi în haine de gală şi gata pregătiţi să celebreze cu mult fast toamna.

Priviţi printr-o fereasatră retrospectivă, copacii din imagine sugerează şi maturitatea naturii, implicit a peisajului. Coroana copacilor, cândva verde, este acum un ansamblu coloristic de maroniu, galben şi portocaliu, aspect ce aminteşte de faptul că aceşti copaci se pregătesc să moară simbolic, mai întâi prin pierderea culorii verzi, iar mai apoi prin însăşi pierderea funzelor. Din noianul de culori ale imaginii şi gândurile insuflate de acest peisaj mirific, răzbate descrierea principală a anotimpului toamna: o etapă în care natura se bucură să ofere apogeul evoluţie sale. După această expoziţie a ceea ce are mai bun de oferit, natura începe să se pregătească de iarnă - o perioadă de adormire în care se regenerează-, ca mai apoi să reînvie odată cu anotimpul primăvara.

Planul terestru al imaginii este desăvârşit de covorul de frunze aşternut peste întinsul verde al ierbii. Frunzele de felurite forme şi mărimi, divers pigmentate, desprinse din copaci, se odihnesc acum în linişte pe pământ, după ce au urmat un dans ritualic pe muzica vântului aspru de toamnă. Infinitul gălbui al frunzelor căzute pare a avea o singură menire, să mascheze transformările care vor avea loc la nivelului solului tot mai puţin scăldat de razele binevoitoare ale soarelui.

Potecii din imagine, privită în cheia descrisă anterior, i s-ar putea atribui un rol mesianic. Imuabilă, prin mijlocul peisajului, cărarea pare a fi elementul ce prevesteşte că viaţa nu are sfârşit, toamna este doar un drum care trebuie parcurs, iar la capătul acestui drum o altă etapă stă să înceapă.